Colinde şi colindători – o nepreţuită zestre spirituală

Se apropie timpul colindelor și este important să ne amintim câte ceva despre originile lor. 

“Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis Invicti.

Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul “colindă” este de origine latină şi provine de la cuvântul latin “calendae”, derivat din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti.

Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a făcut-o poporul român. Colindatul este una din practicile care se înglobează în obiceiurile caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, căci este momentul când se naşte Mântuitorul.

Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.”

Colindul este o nepreţuită zestre spirituală

“Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi, bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor, au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.

Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru că această veste are menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună întelegere. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.

Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură agrară, descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite animalelor, etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală (moarte) sau colinde în care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.

În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală, cade în seama cetei de colindători care sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii: pene, iederă, salcie sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.
Doina Bocşa clasifica colindele în:
§ Colinde de gazdă;
§ Colinde profesionale;
§ Colinde de june;
§ Colinde de fată;
§ Colinde de peţit;
§ Colinde familiale;
§ Colinde cosmogonice, mito-religioase;
§ Colinde religioase, apocrife;
§ Colinde religioase cărturăreşti;
§ Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice).

Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele religioase au o origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.

Se cunosc:

§ Colindele Domnului – În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea pruncilor, Numele Domnului;
§ Colindele Sfinţilor – Colindul Crăciunului, al Sfântului Vasile, al Sfântului Nicolae, al lui Ion;
§ Colindele omului – colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, de om bogat şi milostiv, de preot, de vânător, etc.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.

Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi naşterea Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit:

“Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.”

„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară.

În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.” (Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”).

“Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moş-Ajunul: “Bună dimineaţa la Moş-Ajun …”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.

Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de colindători pornesc de obicei de la o margine de sat la alta, luând casele la rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau gazdele dacă îi primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu câinii legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele Domnului, menit sa risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună.”

Comentează